Teatrul romanesc, incotro?

Teatrul pentru mine a fost tot timpul o veche pasiune şi rană cicatrizată totodată, pentru că nu o ştiu niciodată dacă am avut talent vreun pic sau doar am fost tolerată pe scenă pentru că puteam oferi anumite avantaje membrilor trupei de teatru studenţesc, în care am activat timp de 3 ani.

Moonshrill – aşa ne autointitulasem deoarece nu exista o sală de repetiţii, ci bântuiam noaptea pe culoarele facultăţii, unde improvizam o scenă şi repetam cât de mult şi cât de des puteam. Nu aveam regizor, scenarist, costumier – de fapt eram noi pentru noi. Exista o persoană pe care o consideram un fel de lider, dar care trebuie să se supună voinţei majorităţii şi ideile veneau de la noi. Fiecare căuta o piesă care să se potrivească trupei noastre, se discuta, se argumenta şi apoi se alegea o piesă care se adapta, căci de multe ori, fiind destul de puţini, nu reuşeam să acoperim toată gama de personaje închipuite de autorul piesei. Costumele erau adaptate de noi, fiecare din ce putea şi cum putea şi din ce găseam prin casă. Machiajul era realizat tot de noi şi era chiar reuşit dacă stai să te gândeşti că eram o mână de amatori. Fiecare interpreta personajul desemnat aşa cum considera mai bine şi fiecare încerca să intre cât mai bine în pielea personajului. Ne ajutam între noi să învăţăm rolurile şi tot noi eram criticii propriei persoane cât şi criticii colegilor. Nu ne ajuta nimeni cu nimic.

Cred că din timpul când jucam în trupa de teatru am cele mai frumoase amintiri. Emoţiile primei ieşiri pe scenă nu o să le uit niciodată. De fapt, de ce vorbesc eu de prima ieşire doar. Tot timpul erau emoţii, mai ales când ştiai că în primele rânduri sunt profesorii facultăţii, care se uită cu ochi critic.

Tot în perioada aceea am trăit şi emoţiile primei iubiri de om matur, căci adolescenţa trecuse deja. Tot amalgamul de simţăminte se transpunea în aceea ce făceam şi cum făceam, în jocul artistic, în sclipirea din ochi când intram pe scenă şi nu mai eram eu, eram personajul, eram altcineva transpusă total în piesă.

Poate că nu avut talent, poate că nu aş fi făcut carieră din aşa ceva. Erau colegi în trupă care ar fi putut da o reprezentaţie de unii singuri, oriunde, oricând. Orice minut din viaţa lor era interpretarea unui personaj. Şi, totuşi, nici ei nu au continuat. A fost în vis frânt prea devreme, când ieşind din urbea noastră, ca trupă de teatru, am dat piept, în cadrul concursurilor dintre universităţi, cu talentele adevărate, cu studii în materie, cu regizor şi sală de repetiţii, cu costume făcute nu improvizate şi cu mult mult patos. Trupa s-a destrămat la scurt timp după ce toţi am înţeles că pentru noi trupa a fost doar o joacă, o activitate de petrecere a timpului liber şi nu ceva serios. Ne-am văzut fiecare de drumul nostru în viaţă.

Chiar dacă am terminat de mult acest capitol din viaţa mea nu pot să nu mă întreb şi totuşi teatrul românesc încotro? Mai merge lumea în sălile de spectacole sau pur şi simplu suntem atât de invadaţi de media şi atât de lipiţi de TV încât ignorăm complet cultura.

Ascultam zilele trecute la radio despre o idee interesantă: „Teatrul de apartament”. Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed, cam în ideea asta. Adică pur şi simplu actorii şi piesele vin în sufrageria, bucătăria, baia, dormitorul tău, unde poţi să chemi vecinii sau prietenii şi să petreci o seară de cultură. Bineînţeles, nu cred că o să vedeţi vreodată pe Maia Morgenstern în sufrageria voastră jucând o piesă de teatru, dar conceptul este interesant pentru că a fi actor nu înseamnă să ţii cu dinţii de o scenă, ci să poţi juca teatru în orice secundă a vieţii tale. Până la urmă talentul îl iei cu tine oriunde şi oricum, te reprezintă ca fiinţă, face parte din eu-ul tău şi îl poţi folosi în orice locaţie.

Ţin minte că şi noi, ca trupă de teatru de studenţi am jucat în cafenele, baruri, pe scene mici improvizate sau pe cele mare ale Caselor de Cultură din oraşe, pentru oameni cu multă carte sau pentru copii, în sate, chemaţi de vreun profesor care dorea să le insufle dorinţa pentru cultură. Nu am făcut nazuri şi nici nu am strâmbat din nas. Totul era pură plăcere indiferent de locaţie.

Aşa că stau şi mă întreb: acesta o fi viitorul teatrului? Locaţiile inedite care să aducă intangibilul la nivel de tangibil? Teatrul va deveni acel lucru palpabil de care te poţi bucura oriunde şi oricând, fără să fii nevoit să baţi sute de kilometri ca să te bucuri de o piesă a Teatrului Evreiesc de Stat, de exemplu, care au reprezentaţii în Bucureşti?