Ieri am văzut ceva uimitor: două persoane mai în vârstă care spălau covoare în fața porții. Deși acum covoarele se spală la spălătorie, activitatea celor doi m-a dus cu gândul la copilărie. Vara, nu era distracție mai mare decât spălatul covoarelor. Mai întâi trebuia ales un loc în curte sau în fața porții care să fie betonat, relativ drept, dar și puțin în pantă ca să se scurgă apa. La noi în curte exista un singur asemenea loc: lângă pompă și sub mărul cel bătrân. Adică, un loc perfect la sol, dar imperfect din punctul de vedere al amplasării sunt copac. Cădeau frunze și era umbră. Așa că se apela la rudele ce dețineau locul perfect de spălat covoare. Nașa era deținătoare supremă a unui astfel de loc. O bucată betonată din fața garajului. Bucată ce era un pic în pantă, nivelată aproximativ perfect și cel mai important: era soare toată ziua.
Covoarele se cărau de o locație la alta cu ajutorul unui cărucior de butelii, la care împingeam frenetic eu și verișoarele mele. Bărbații întindeau covorul cel mai mare, scoteau furtunul cel lung, îl legau la apă și apoi dispăreau la un păhărel mic… doar munca e epuizantă. Noi, copii, sărea repede din șlapi și ne tăvăleam pe covor. Apoi, apăreau mama și nașa. Se dădea drumul la apă și începea ”mozolirea” covorului. Săream, urlam, țipam, ne fugăream, ne trânteam pe covorul ăla de ziceai că nu va prinde ziua de mâine. Și toate astea în apa rece ca gheața, care devenea un pic mai călduță expusă la soare. Când mama și nașa considerau că apa a intrat bine în covor, urlau la noi să ne luăm șlapii în picioare. Scoteau o punguță cu un praf alb și îl împrăștiau pe tot covorul. Uneori punguța conținea detergent (dacă aveam noroc), alteori sodă caustică. De asta și țipau la noi să ne luăm șlapii în picioare. Se scotea din pod ”peria de covoare” din pod. Era o perie specială, folosită doar pentru spălatul covoarelor, cu perii lungi și foarte tari, la care s-a atașat o coadă lungă de lemn. Era grea și aiurea de mânuit, dar pentru noi era instrumentul suprem ce nu putea lipsi. Și dăi și freacă, și mai freacă până ne ieșeau ochii ca la broască. Cel mai urât îmi era să frec franjurii de la covor pentru că se încâlceau. Când mama și nașa se plictiseau să ne privească, chemau bărbații de la ”păhărel” să se apuce să frece bărbătește.
Ultima etapă era clătirea. Cum pe atunci nu existau ”curățătoare sub presiune”, toată presiunea era creată prin punerea degetului pe furtun. Și clăteam până era mama mulțumită că nu mai iese spumă. Veneau iar bărbații și ridicau covorul, se clătea și pe spate, iar apoi era întins pe gard să se usuce. Cu puțin noroc, nici nu ploua vreo două zile până se usca. Apoi, urmau covoarele mai mici. Aici ne puteam descurca și singure, nu mai era nevoie de bărbați. Mama și nașa dictau ordinea în care spălam covoarele mai mici și tot ele le întindeau pe gard. Noi era doar cu bălăceala, frecatul și clătitul. Eram muncă nu glumă, dar pentru noi totul era o joacă. Și doamne cât îmi e de dor de acea perioadă.
4 Comments
Stiu cum este 🙂 . Si acum se mai spala acasa sau intr-un loc cat de cat potrivit chiar daca trebuie sa te „cari” cu covoarele 🙂 De ce? Pentru ca de cele mai multe ori la spalatorie nu se spala cum trebuie si mai dai si bani, iar daca ai 3-4 covoare sari de 100 lei.
Niciodata nu le-am dus la spalatorie, cand eram mica aplicam metoda din articol. Iar acum, acasa la mine, pur si simplu nu am covoare, deloc, de niciun fel.
Wow!!! Tare 🙂 . Ai scapat de o grija 🙂
Haha, da cam asa ceva. Cand ne-am mutat nu am avut bani si de covoare. Pe urma ne-am obisnuit asa. E mai simplu si la curatenie si la tot.