Vântul arunca săgeți ascuțite pe fața mea. Picioarele abia mi se mai mișcă. Sunt atât de obosită. Tot ce vreau este să adorm și să îmi fie cald. Încerc din nou să văd prin pâcla neagră a nopții. Deși ochii mei s-au obișnuit cu întunericul nu văd nimic mai mult decât fulgii de zăpadă duși de ici colo de vântul nemilos. Cândva, îmi plăcea iarna. Jocul fulgilor mă duce cu gândul la copilărie. Îmi place iarna, dar să o văd de pe geam dintr-o cameră încălzită atât de tare încât să se topească untul în primele cinci multe după ce este scos din frigider. Următorul pas greoi mă trezește din visare. Trebuie să mă mișc. Trebuie să pot. Pe frigul ăsta orice oprire înseamnă moartea înghețată. Dar sunt atât de obosită. Nu mai vreau. Poate am luptat prea mult cu coșmarul alb. Tot ce vreau este să dorm. Să visez la acasă, la liniște și la căldură.
Deschid ochii și văd jocul hazliu al flăcărilor din șemineu. Este atât de cald și de bine. Pătura moale cu care sunt învelită sporește căldura. În jur miroase a prăjituri proaspăt scoase din cuptor. Mirosul îmi umple nările și mă invită iar la visare. Închid leneș ochii și îmi aduc aminte de Crăciunul alb petrecut în casa bunicilor. Îmi aduc aminte de bunica, care făcea niște prăjituri cu unt de mirosea în toată casa. Stăteam lipită de masa de bucătărie și mă uitam vrăjită cum din faina cea mai albă și untul ce mai galben, bunica umplea tăvi mari de prăjituri aromate. Păzeam cu strășnicie cuptorul cel magic, până ce bunica decreta că prăjiturile s-au copt destul și pot fi scoase. Suportam cu stoicism privirile vigilente, căutând o portiță de neatenție pentru a putea fura o bucățică aburindă de prăjitură. Dar bunica nu putea fi înșelată. Părea că are un ochi și la spate. Nu întindeam bine mâna spre o prăjitură, că se întorcea și blajin îmi explica pentru a mia oară că trebuie să le las să se răcească altfel o să mă doară burta. Dar cui îi păsa de avertizări? Tot ce voiam era să gust minunăția din tavă. Așa că bunica deschidea geamul de la bucătărie și punea o farfurie cu câteva prăjituri la răcit. Aerul rece intra nestingherit și ridica rotocoale de abur alb, inundând toată încăperea. În sfârșit chinul era gata. Puteam gusta minunățiile. Vai ce gust, ce aromă persistentă de unt. Cât de departe și cât de dragi îmi sunt aceste amintiri.
Ridic capul încet și mă uit în jur. Limbile de foc joacă uluitor pe pereți învăluind totul într-o căldură binefăcătoare. Îmi este atât de bine încât uit chinul alb pentru câteva minute. Trag aer în piept și acele de gheață mă îneacă. Nu reușesc să respir mai mult de un fir subțire de oxigen. Totul este negru. Nicio rază de lumină. Închid ochii și sunt reînvăluită în căldură. Cândva, undeva, ca dintr-o amintire îndepărtată vă silueta bunicii ce îmi întinde o mână caldă. Îmi zâmbește, iar figura ei blândă îmi oferă speranță. Totul e alb, învăluit în lumină.
Leave A Reply