Undeva pe drum mi-am pierdut inspirația. Și nu atât de mult inspirația, cât dorința de a scrie. Mă holbam minute întregi la pagina albă din Scrivener si nu reușeam să adaug nici măcar un caracter, darămite un rând. Gol… Mintea mea zburda prin imaginație. Seara, în pat, doar eu mine, scriam articole întregi în gând. Idei bune, paragrafe parfumate, litere aurite curgeau valuri fără oprire până adormeam. A doua zi, gol… Nici măcar o literă nu voia să apară.
Așa că am luat o pauză, lungă… Scurtă… Judecați voi. Am lipsit pentru că m-am pierdut. Și m-am pierdut pentru că din plăcere, scrisul a devenit o corvoadă. Ore în șir pierdute, cuvinte lipsă și articole după șablon. M-am pierdut pe mine, mi-am pierdut scopul blogului și totul a devenit un chin.
Oare de ce? Mult timp mi-am pus această întrebare, apoi am reușit să mă liniștesc și am găsit un răspuns parțial: am obosit.
- Am obosit să scriu la comandă pentru că trebuia să scriu ceva. Goana după conținut original, așa cum ni se spune că trebuie scoatem ca să creștem, m-a obosit pentru măsură. Am ajuns să fiu teorizată de gândul că eu am azi nu am scris nimic.
- Am obosit să mă uit de mii de ori pe zi la numărul de vizite. A mai intrat cineva pe blog? A mai crescut numărul magic? Dar PA-ul? Dar DA-ul? Doamne iartă-mă, dar unele dintre acronimele astea nici măcar nu au sens. Am încercat să țin pasul, dar la un moment dat m-am pierdut printre cifre. Mi-aș fi dorit să mă pierd printre litere!
- Am obosit să scriu articole după același șablon, povestind aceleași lucruri. Crema asta e bună, cealaltă nu prea. Rujul ăsta e mat, celălalt nu. Până la urmă câte rujuri poți să ai?
- Am obosit să testez produse câteva zile și apoi să trebuiască musai să scriu despre ele. Colete, plicuri, cutii… toate adunate și izbite într-un colț în speranța că voi apuca ziua când voi putea să le testez așa cum trebuie. Prea mult… Dulapuri pline, cutii pline. Nimic nu se aruncă. Ambalajul trebuie, instrucțiunile trebuie, totul rămâne, se adună, dar niciodată nu se transformă.
(Poate ai să mă judeci draga mea cititoare, dar chiar nu ai nevoie de 7 creme de față de zi, 7 de noapte și 10 creme solare. Ai nevoie de una și bună, pe care să o folosești până la ultima picături. Până la urmă, cumpărăturile de cosmetice sunt o loterie. Indiferent de sfaturile pe care ți le dau eu sau alte fete pe bloguri, tu cumpără ceea ce îți place ție.)
- Am obosit să am conturi pe 7 rețele de socializare, să mă screm în fiecare zi să scot câte un post cât de cât bun ca să mai primesc un like, un share sau un comentariu. Să petreci ore bune din zi pe Facebook, Instagram, Twitter, Bloglovin și altele înseamnă timp. Un timp mâncat aiurea, într-o goană nebună după afirmare, după recunoaștere. Știai că pădurea e verde, că norii sunt albi și pufoși, că poți culege zmeură direct de pe rug și că unele bucurii în viață nu pot fi aduse de ecranul telefonului? Probabil că știai, eu am aflat abia după ce am închis pagina de blog. Am privit cerul, m-am relaxat. M-am bucurat de natură. Am dezinstalat Instagram, Bloglovin, Facebook Messenger, Facebook Page Manager și altele. Cine mă caută poate să afle că am telefon, nu trebuie musai să ne scrie pe Mess, nu trebuie să ne dăm like-ul și inimioare pe Instagram sau follow pe Bloglovin. Gesturi fără sens, fără importanță în care nu credem, dar pe care le facem mecanic. Vreau să trăiesc viața mea nu pe altora.
- Am obosit să mint frumos, să scriu și să mă pierd pe mine. De la începutul acestui blog mi-am zis că voi scrie numai adevărul indiferent de consecințe. Apoi, m-am lăsat purtată de val. A apărut prima campanie, apoi a doua, apoi a treia. Era așa de bine, ca un drog pe care îl picuri puțin câte puțin în cafea. Nu am mințit, nu am spus că un produs e bun când nu era, dar am încercat să ambalez adevărul trist cu o fundiță roșie. Să livrez rezultate sponsorilor. M-am prostituat pentru un parfum, pentru un ruj, pentru un gel de duș. Îmi e rușine de mine și de voi. De unde am pornit și a ajuns blogul ăsta? Dar aburii afirmării erau așa de îmbietori… M-am oprit la timp? Poate că, poate că nu. Dar m-am oprit!
Motive ar fi mai fi, dar le-am uitat sau am vrut să le dau uitării. Încerc să revin eu, așa cum mă știu. Fără artificii, chiar dacă deranjez. Blogul este spațiul meu așa cum vreau eu să fie.
4 Comments
Frumos spus! Nu trebuie sa dai explicatii. Daca faci blogging din placere se vede, se simte.
Insa nu trebuie sa uitam de noi, de viata noastra personala, cu bune si rele. Anii trec pe langa noi si uitam sa traim.
Sanatate si fii tu insati.
Mulțumesc pentru încurajări. Ma bucur tare mult ca ma înțelegi.
sa stii ca eu nu am ajuns inca sa imi iau o pauza totala, dar cred ca urmeaza. Chiar daca imi place sa scriu, si pentru mine devine obositor uneori. Si eu am zile in care ma uit la o pagina alba pana… inchid si ma apuc sa citesc. Apoi imi vin ideile, dar n-as mai lasa cartea 😀
Pe mine m-a ajutat pauza. Măcar am scăpat de stresul „azi nu am scris nimic”. Sper sa îmi revin complet. Încă nu sunt convinsă ca pot, dar încerc