Te așezi pe canapea, deschizi Netflix-ul și dai peste „Plaha”. La început, crezi că e doar un alt documentar despre un personaj controversat de peste Prut. Dar, pe măsură ce minutele trec, simți un nod în gât. Nu e doar despre Moldova. E despre noi. E despre anii ăia grei, gri și tulburi prin care am trecut și noi, românii, în drumul lung și obositor numit „tranziție”.
E uimitor cum un film precum „Plaha” poate să acționeze ca o mașină a timpului pentru noi. Te uiți la ecran și, deși auzi accentul moldovenesc, mintea ta te poartă înapoi în România anilor 2000, în sufrageriile noastre cu televizoare cu tub, unde vedeam aceleași priviri arogante și auzeam aceleași promisiuni deșarte.
Umbrele trecutului: când „jupânul” era legea
Dacă închizi ochii și te gândești la anii ’90 sau începutul anilor 2000 în România, ce simți? Simți mirosul de benzină ieftină, vezi gecile de piele și, mai ales, simți acea teamă mută. Era perioada în care, în fiecare oraș, exista un „Plaha” al nostru.
Filmul ne arată ascensiunea lui Vladimir Plahotniuc nu ca pe o poveste de succes, ci ca pe o operație pe cord deschis asupra unei societăți rănite. Ne amintește de vremea când legea se făcea la un șpriț, în spatele unor perdele groase, iar viitorul tău depindea de „cineva” care cunoștea pe „cineva”.
Paralela cu România e dureroasă: Plahotniuc nu e doar un om, e un simbol al baronului local pe care l-am avut și noi la fiecare colț de județ. Este imaginea „păpușarului” care ne-a făcut pe mulți dintre noi să ne împachetăm viața într-o valiză și să plecăm la muncă în străinătate, doar pentru că simțeam că în țara noastră oxigenul este controlat de un singur om.
Dacă Vladimir Plahotniuc a fost „Păpușarul” Moldovei, România a avut propria trupă de teatru de păpuși. Haide să trecem în revistă acele personaje care ne-au făcut să simțim că țara e o „moșie” pe persoană fizică și să vedem ce răni ne-au lăsat în suflet.
1. Adrian Năstase: Era „Aroganței supremului”
Dacă te uiți la Plahotniuc și la cum controla el totul din umbră, e imposibil să nu-ți amintești de începutul anilor 2000 în România. Era perioada în care Adrian Năstase părea stăpânul absolut.
- Emoția acelui sentiment de neputință? Când simțeai că „ei” sunt de neatins, că justiția e doar o anexă a partidului și că, dacă nu ești cu ei, nu exiști. Năstase a fost varianta noastră de „lider de fier” care ne vorbea de sus, în timp ce sub el se clădeau imperii de carton.
2. Sorin Ovidiu Vîntu: „Tăticul” care ne-a învățat să „ne întărim statul”
Vîntu a fost varianta noastră de Plahotniuc din spatele camerelor. El nu voia funcții, voia butoane.
- Amintirea economiilor pierdute. Cine poate uita prăbușirea FNI? Sute de mii de români plângând în fața unor ghișee închise, pierzându-și economiile de-o viață în timp ce „Tăticul” zâmbea ironic la televizor. A fost momentul în care am învățat, cu cel mai mare preț, că încrederea în „salvatori” te poate lăsa pe drumuri.
3. Liviu Dragnea: „Baronul de Teleorman” care a vrut toată țara
Mai recent, Dragnea a încercat să aplice „rețeta Plaha” cu o precizie chirurgicală. Control total asupra partidului, încercarea de a îngenunchea justiția și acel discurs despre „noi versus ei” (statul paralel).
- Emoția nopților de iarnă din Piața Victoriei. Frigul ăla care îți intra în oase, dar și căldura de a fi alături de alți mii de oameni care spuneau „Gata! Până aici!”. Dragnea ne-a reamintit că, oricât de puternic s-ar crede un „păpușar”, ața se rupe când poporul trage de ea.
4. Dan Voiculescu: puterea de a fabrica „adevăruri”
Dacă Plahotniuc avea televiziuni care îi ridicau osanale, noi am avut (și avem) trusturi de presă care pot transforma negrul în alb peste noapte.
- Amintirea acele duminici după-amiaza când părinții sau bunicii noștri se uitau la „Antene” și ajungeau să creadă că oricine vrea schimbarea este un „trădător de neam”. E durerea aia de a te certa cu propria familie la masă din cauza unor minciuni spuse cu convingere la televizor.
Ce au toți aceștia în comun cu filmul „Plaha”?
Toți au mizat pe aceleași lucruri: frică, manipulare și sărăcia oamenilor. S-au folosit de trauma noastră după comunism (perioada de tranziție), acea perioadă când eram vulnerabili, speriați și căutam un „tată” care să ne dea de mâncare și să ne spună ce să facem.
Când ne uităm la „Plaha”, nu vedem doar un film documentar. Vedem povestea unei maturizări. Moldova trece acum prin ce a trecut România acum 10-15 ani. Vedem cât de greu se dărâmă un sistem construit pe șantaj și cum, după ce „Păpușarul” pleacă, rămân în urmă mii de răni care au nevoie de timp să se vindece.
Sentimentul de „Stat capturat”: o rană care încă mai sângerează
În film, vezi cum instituțiile statului, poliția, judecătorii, televiziunile, devin simple unelte în mâna unui singur om. Pentru noi, românii, aceste imagini trezesc amintiri vii. Ne amintim de momentele când ne uitam la televizor și simțeam că ni se spune o minciună frumos ambalată, în timp ce sub ochii noștri se vindeau fabrici la preț de fier vechi.
- Frica din spatele cortinei: în „Plaha”, frica e palpabilă. Oamenilor le era teamă să vorbească, să gândească, să spere. Românii au trăit decenii întregi cu această „omerta” balcanică.
- Manipularea sufletului: filmul analizează cum televiziunile lui Plahotniuc desenau o realitate paralelă. Nu vi se pare cunoscut? Nu vă amintește de acele seri în care stăteam în fața televizorului, încercând să deslușim adevărul dintr-un munte de manipulare?
De ce ne atrage și ne respinge în același timp?
„Plaha” este un film necesar pentru că ne forțează să ne privim în oglindă. Ne provoacă un amestec de furie și nostalgie amară. Ne amintim de părinții noștri care au sperat la o schimbare ce nu mai venea și de tinerețea noastră pierdută prin tribunale sau prin piețe, strigând pentru dreptate.
E fascinant să vezi mecanismul puterii, dar e terifiant să realizezi cât de ușor se poate prăbuși o democrație atunci când „oamenii buni” tac. Filmul ne zgândără amintirile despre mineriade, despre privatizările cu dedicație și despre momentele în care ne-am simțit mici și neînsemnați în fața sistemului.
Concluzie: un avertisment pentru prezent
„Plaha” nu e doar despre trecutul Moldovei, e un semnal de alarmă pentru prezentul României. Ne învață că libertatea nu e un bun câștigat pe vecie, ci o floare care trebuie udată zilnic cu implicare și curaj.
Când te vei uita la film, nu te uita doar la luxul și aroganța lui Plahotniuc. Uită-te la ochii oamenilor de rând. Aceia suntem noi, cei de acum 20 de ani. Și aceștia am putea fi din nou, dacă uităm lecțiile istoriei.
„Plaha” este povestea despre cum puterea poate deveni un drog, dar și despre cum, în final, nicio cetate nu e de necucerit atunci când oamenii decid să nu se mai teamă.
Te întreb pe tine: care a fost momentul din viața ta, în acești ani de după ’90, când te-ai simțit cel mai mult „captiv” în sistemul lor? Sau ce personaj de la noi ți s-a părut cel mai „periculos” pentru viitorul nostru?
Leave A Reply